28.44 - ELEMENTE CHIMICE RADIOACTIVE ŞI IZOTOPI RADIOACTIVI (INCLUSIV ELEMENTELE CHIMICE ŞI IZOTOPII FISIONABILI SAU FERTILI) ŞI COMPUŞII LOR; AMESTECURI ŞI REZIDUURI CARE CONŢIN ACESTE PRODUSE.

2844.10 - Uraniu natural şi compuşii săi: aliaje, dispersii (inclusiv metaloceramice), produse ceramice şi amestecuri care conţin uraniu natural sau compuşi de uraniu natural.

2844.20 - Uraniu îmbogăţit în U₂₃₅ şi compuşii săi; plutoniu şi compuşii săi; aliaje, dispersii (inclusiv metaloceramice), produse ceramice şi amestecuri care conţin uraniu îmbogăţit în U₂₃₅, plutoniu sau compuşi ai acestor produse.

2844.30 - Uraniu sărăcit în U₂₃₅ şi compuşii săi: toriu şi compuşii săi; aliaje, dispersii (inclusiv metaloceramice), produse ceramice şi amestecuri care conţin uraniu sărăcit în U₂₃₅, toriu sau compuşi ai acestor produse.

2844.40 - Elemente şi izotopi radioactivi şi compuşi radioactivi, altele decât cele de la subpoziţiile 2844.10, 2844.20 sau 2844.30; aliaje, dispersii (inclusiv metaloceramice), produse ceramice şi amestecuri care conţin aceste elemente, izotopi sau compuşi; reziduuri radioactive.

2844.50 - Elemente combustibile (cartuşe) uzate (iradiate) ale reactoarelor nucleare.

NOTE EXPLICATIVE LA SISTEMUL ARMONIZAT

I.- IZOTOPI

Nucleele atomilor unui element definit prin numărul său atomic, conţin întotdeauna acelaşi număr de protoni dar ele se pot deosebi prin numărul de neutroni şi, în consecinţă, ele pot avea mase diferite (număr de masă diferit).

Nuclidele care diferă numai prin numărul de masă şi nu prin numărul atomic se numesc izotopi ai unui element. Există, în consecinţă, mai multe nuclide având acelaşi număr atomic 92, care au aceeaşi denumire de uraniu, dar al căror număr de masă poate varia însă între 227 şi 240 şi care se disting, de fapt, prin denumirea lor, ca uraniu 233, uraniu 235, uraniu 238, etc. În mod similar, hidrogenul 1, hidrogenul 2 sau deuteriul (clasificat la poziţia 28.45) şi hidrogenul 3 sau tritiul, sunt izotopi ai hidrogenului.

Factorul esenţial al comportamentului chimic al unui element este legat de importanţa sarcinii electrice pozitive, acumulate în nucleu (numărul de protoni), care determină numărul electronilor orbitali, ceea ce de fapt condiţionează proprietăţile chimice.

Din această cauză, diferiţii izotopi ai aceluiaşi element, ale căror nuclee prezintă o sarcină electrică nucleară identică, dar au mase diferite, vor avea aceleaşi proprietăţi chimice, dar proprietăţile fizice pot varia de la un izotop la altul.

Elementele chimice sunt constituite fie dintr-un singur izotop (element monoizotopic), fie dintr-un amestec de mai mulţi izotopi în proporţii în general bine definite şi fixe (de exemplu clorul natural, atât în stare liberă, cât şi în stare combinată, este întotdeauna constituit dintr-un amestec de 75,4% clor 35 şi 24,6% clor 37, (care dă greutatea lui atomică de 35,457).

Atunci când elementul este constituit dintr-un amestec de izotopi se poate interveni în vederea izolării componenţilor; această separare este realizată de exemplu, prin difuziune în lungul unor tuburi poroase, prin selecţie electromagnetică sau prin electroliză fracţionată. Izotopii mai pot fi obţinuţi bombardând elementele naturale cu neutroni sau cu particule cu energie cinetică ridicată.

În sensul Notei 6 a acestui capitol şi al poziţiilor 28.44 şi 28.45, termenul de izotopi se referă nu numai la izotopii în stare pură, ci şi la elementele chimice a căror compoziţie izotopică naturală a fost modificată artificial, îmbogăţind aceste elemente la nivelul unora dintre izotopii lor (şi ceea ce este echivalent, sărăcindu-le de câţiva dintre ceilalţi izotopi), sau transformând printr-o reacţie nucleară câţiva dintre aceşti izotopi în alţi izotopi artificiali; de exemplu, clorul cu greutatea atomică de 35,30 obţinut prin îmbogăţirea acestui element până ce conţine 85% clor 35 (şi în consecinţă sărăcindu-l până nu mai conţine decât 15% clor 37), este considerat un izotop.

Trebuie amintit că elementele existente în natură în stare monoizotopică (de exemplu beriliul 9, fluorul 19, aluminiul 27, fosforul 31, manganul 55) nu trebuie să fie considerate izotopi, însă trebuie să fie clasificate, în stare liberă sau combinată după caz, la poziţiile mai specifice ale respectivelor elementele chimice sau compuşi.

Izotopii radioactivi ai aceloraşi elemente, obţinuţi în mod artificial (de exemplu Be 10, F 18, Al 29, P 32, Mn 54), trebuie în toate cazurile să fie consideraţi ca izotopi.

Întrucât elementele chimice artificiale (în general cu numărul atomic peste 92, sau elemente transuraniene) nu au o compoziţie izotopică fixă, ci variabilă în funcţie de procedeul de obţinere, este imposibil în aceste condiţii să se facă o distincţie între elementul chimic şi izotopul acestuia, în sensul Notei 6.

Poziţia cuprinde numai izotopii care prezintă fenomenul de radioactivitate (descris mai jos); izotopii stabili se clasifică la poziţia 28.45.

II.- RADIOACTIVITATE

Anumite nuclide, din cauza structurii instabile a nucleului lor, emit, atât în stare pură, cât şi sub forma combinaţiilor chimice, radiaţii complexe, susceptibile de a produce efecte fizice sau chimice, cum sunt:

1) ionizarea gazelor;

2) fluorescenţa;

3) impresionarea plăcilor fotografice;

fenomene care permit detectarea radiaţiilor şi măsurarea intensităţii lor utilizând, de exemplu, contoare Geiger-Muller, contoare proporţionale, camere de ionizare, camere Wilson, contoare cu bule, contoare cu scintilaţie, pelicule şi plăci sensibilizate.

Acesta este fenomenul de radioactivitate; elementele chimice, izotopii, compuşii şi în general substanţele care îl prezintă, sunt considerate radioactive.

III.- ELEMENTE CHIMICE RADIOACTIVE, IZOTOPI RADIOACTIVI

ŞI COMPUŞII LOR; AMESTECURI ŞI REZIDUURI

CONŢINÂND ACESTE PRODUSE.

A) Elemente radioactive.

Poziţia cuprinde elementele chimice radioactive enumerate în Nota 6 a) a acestui capitol, adică: tehneţiul, promeţiul, poloniul şi toate elementele cu număr atomic mai mare precum astatinul, radonul, franciul, radiul, actiniul, toriul, protactiniul, uraniul, neptuniul, plutoniul, americiul, curiul, berkeliul, californiul, einsteiniul, fermiul, mendeleeviul, nobeliul şi lawrenciul.

Acestea sunt despre elemente compuse în general din mai mulţi izotopi care sunt toţi radioactivi.

În schimb, există elemente compuse dintr-un amestec de izotopi stabili şi izotopi radioactivi, cum este potasiul, rubidiul, samariul şi luteţiul (poziţia 28.05), care, din cauza radioactivităţii specifice slabe a izotopilor lor radioactivi şi proporţiei lor foarte mici în amestec, pot fi considerate ca practic stabile şi deci nu fac parte din această poziţie.

Dimpotrivă, aceleaşi elemente (potasiul, rubidiul, samariul, luteţiul) îmbogăţite în izotopi radioactivi (respectiv K 40, Rb 87, Sm 147, Lu 176) trebuie să fie considerate ca radioactive şi fac parte din această poziţie.

B) Izotopi radioactivi.

În afară de izotopii radioactivi naturali, cum sunt potasiul 40, rubidiul 87, samariul 147, luteţiul 176, deja menţionaţi, pot fi citaţi uraniul 235, uraniul 238 care fac obiectul unui studiu detaliat în paragraful IV, ca şi anumiţi izotopi ai taliului, plumbului, bismutului, poloniului, radiului, actiniului sau ai toriului, deseori denumiţi diferit faţă de elementul corespunzător. Această denumire evocă numele elementului iniţial din care el a fost generat prin transformarea radioactivă. Astfel bismutul 210 este denumit radiu E, poloniul 212 este denumit toriu C' şi actiniul 228 este denumit mezotoriu II.

Elementele chimice în mod normal stabile pot deveni radioactive fie după ce au fost bombardate cu particule cu energie cinetică foarte ridicată (protoni, deutroni), provenite de la un accelerator de particule (ciclotron, sincrotron etc.), fie după ce au absorbit neutroni într-un reactor nuclear.

Elementele astfel transformate sunt denumite izotopi radioactivi artificiali. Dintre acestea, aproximativ 500 au fost recenzate, din care cca 200 au deja aplicaţii practice. În afară de uraniul 233 şi izotopii plutoniului, care vor fi examinaţi ulterior, printre cei mai importanţi sunt hidrogenul 3 (tritiul), carbonul 14, sodiul 24, fosforul 32, sulful 35, potasiul 42, calciul 45, cromul 51, fierul 59, cobaltul 60, kriptonul 85, stronţiul 90, ytriul 90, paladiul 109, iodul 131 şi 132, xenonul 133, cesiul 137, tuliul 170, iridiul 192, aurul 198 şi poloniul 210.

Elementele chimice radioactive şi izotopii radioactivi, se transformă în mod natural în elemente mai stabile sau în izotopi mai stabili.

Durata de timp necesară pentru ca o cantitate iniţială a unui izotop radioactiv dat să se reducă la jumătate, se numeşte perioada de înjumătăţire a acestui izotop. Această valoare poate depăşi sute de miliarde de ani (1,5.10¹¹ ani la samariul 147) sau să reprezinte fracţiuni infime de secundă (0,3.10^-6 secunde pentru toriul C') şi furnizează un mijloc comod de apreciere a instabilităţii statistice a nucleului la care se aplică.

Elementele chimice şi izotopii radioactivi se clasifică la această poziţie, chiar dacă sunt prezentate în amestecuri între ele, sau sunt amestecate cu compuşi radioactivi, sau şi cu materii neradioactive (ţinte iradiate netratate şi surse radioactive), cu condiţia ca radioactivitatea specifică a produsului considerat să fie peste 74 Bq/g (0,002 mCi/g).

C) Compuşi radioactivi; amestecuri şi reziduuri conţinând substanţe radioactive.

Elementele chimice şi izotopii radioactivi clasificaţi la această poziţie sunt deseori utilizaţi sub formă de compuşi sau de produse marcate, adică înglobând molecule din care unul sau mai mulţi atomi sunt radioactivi. Aceşti compuşi rămân clasificaţi în această poziţie, chiar dacă ei sunt dizolvaţi, dispersaţi sau amestecaţi, în mod natural sau artificial în sau cu alte materiale, radioactive sau neradioactive. Elementele şi izotopii radioactivi se clasifică la această poziţie, chiar dacă aceştia se prezintă sub forma aliajelor, dispersiilor sau metaloceramicelor.

Compuşii organici sau anorganici ale căror molecule conţin elemente chimice radioactive sau izotopi radioactivi, precum şi soluţiile lor, se clasifică în această poziţie, chiar dacă radioactivitatea specifică a acestor compuşi sau a soluţiilor lor este mai mică decât 74 Bq/g (0,002 mCi/g); dimpotrivă, aliajele, dispersiile (incluzând şi metaloceramicele), produsele ceramice şi amestecurile care includ aceste produse radioactive (elemente, izotopi sau compuşii lor) nu fac parte din această poziţie decât dacă radioactivitatea lor specifică depăşeşte 74 Bq/g (0,002 mCi/g). Elementele şi izotopii radioactivi, fiind foarte rar utilizaţi sub forma lor liberă, sunt comercializaţi în stare de combinaţii chimice sau aliaje. În afară de compuşii elementelor fisionabile, si fertile, ale căror caracteristici şi importanţă justifică gruparea lor în paragraful IV al acestei poziţii, compuşii radioactivi cei mai importanţi sunt:

1) Sărurile de radiu (clorura, bromura, sulfatul etc.) utilizate ca sursă de radiaţie pentru tratarea cancerului sau pentru anumite experienţe în fizică.

2) Compuşii izotopilor radioactivi menţionaţi la III B) de mai sus.

Izotopii radioactivi artificiali şi compuşii lor sunt utilizaţi:

a) În industrie, pentru radiografierea metalelor, pentru măsurarea grosimii tablelor, firelor etc. sau a nivelului lichidelor în recipiente greu accesibile, pentru facilitarea vulcanizării, pentru amorsarea polimerizării sau grefarea mai multor compuşi organici, pentru fabricarea vopselelor luminiscente (în amestec, de exemplu cu sulfura de zinc) pentru cadranele ceasurilor, instrumentelor de bord etc.

b) În medicină, pentru stabilirea unui diagnostic sau pentru tratarea anumitor maladii (cobalt 60, iod 131, aur 198, fosfor 32 etc.).

c) În agricultură, pentru sterilizarea produselor agricole, pentru împiedicarea germinaţiei, pentru studierea asimilării îngrăşămintelor în plante, pentru provocarea unor mutaţii genetice în vederea ameliorării speciilor etc. (cobalt 60, casiu 137, fosfor 32 etc.).

d) În biologie, pentru studierea funcţionării şi dezvoltării anumitor organe animale sau vegetale (tritiu, carbon 14, sodiu 24, fosfor 32, sulf 35, potasiu 42, calciu 45, fier 59, stronţiu 90, iod 131 etc.).

e) În cercetările fizice sau chimice.

Izotopii radioactivi, ca şi compuşii lor, sunt prezentaţi sub formă de prafuri, de soluţii, de ace, de tuburi, de foiţe. În general sunt păstraţi în fiole de sticlă în ace fine de platină, în tuburi de oţel inoxidabil etc. care şi ele însele sunt închise în recipiente metalice antiradiaţii (în general de plumb) mai mult sau mai puţin groase, funcţie de radioactivitatea izotopului. Aceste recipiente sunt în conformitate cu anumite reguli internaţionale, prevăzute cu etichete pe care figurează indicaţii privind natura izotopului şi activitatea acestuia.

Printre amestecuri pot fi citate anumite surse de neutroni formate prin asocierea (amestec, aliaj, combinaţie etc.) unui element sau a unui izotop radioactiv (radiu, radon, antimoniu 124, americiu 241 etc.) cu un alt element (beriliu, fluor etc.) astfel încât să existe o reacţie (g, n) sau (a, n) (introducerea unui foton g sau respectiv a unei particule a şi emisia unui neutron).

Totuşi, sursele de neutroni montate, gata pentru a fi introduse în reactoarele nucleare pentru iniţierea fisiunii în lanţ, trebuie să fie considerate ca părţi ale reactorului, în consecinţă, trebuie să fie clasificate la poziţia 84.01.

Microsferele de combustibil nuclear, acoperite cu straturi de carbon sau de carbură de siliciu, destinate a fi introduse în elementele de combustibil sferice sau prismatice se clasifică la această poziţie.

Pot fi citate de asemenea produsele utilizate ca luminofore cu adăugarea unor cantităţi mici de substanţe radioactive, destinate să provoace autoluminiscenţa, dacă radioactivitatea specifică rezultată depăşeşte 74Bq/g (0,002 mCi/g).

Printre reziduurile radioactive, cele mai importante, din punctul de vedere al reutilizării lor, sunt:

1) Apa grea iradiată sau tritiată: după ce a stat mai mult sau mai puţin timp într-un reactor nuclear, o parte din deuteriu, care este component al apei grele, se transformă, prin absorbţia neutronilor, în tritiu şi, din această cauză apa grea devine radioactivă;

2) Elementele combustibile (cartuşe) uzate (iradiate) în general puternic radioactive, utilizate în principal pentru a recupera din ele materialele fisionabile şi fertile pe care le conţin (vezi paragraful IV de mai jos).

IV.- ELEMENTE CHIMICE ŞI IZOTOPI FISIONABILI SAU FERTILI ŞI COMPUŞII LOR; AMESTECURI ŞI REZIDUURI CONŢINÂND ACESTE PRODUSE

A) Elemente chimice şi izotopi fisionabili sau fertili.

Printre elementele chimice şi izotopii radioactivi menţionaţi în paragraful III, unii, cu masă atomică ridicată cum sunt toriul, uraniul, plutoniul, americiul, posedă un nucleu atomic cu o structură deosebit de complexă; aceste nuclee, supuse acţiunii particulelor subatomice (neutroni, protoni, deuteroni, tritoni, particule alfa etc.), pot absorbi aceste particule, ceea ce măreşte instabilitatea lor până la un punct la care este provocată dezintegrarea lor în două nuclee de elemente de mase apropiate (mai rar în trei sau patru fragmente). Această dezintegrare eliberează o cantitate enormă de energie şi este însoţită de formarea neutronilor secundari. Acesta este procesul de fisiune sau de bipartiţie nucleară.

Numai rareori se întâmplă ca fisiunea să se producă spontan sau prin acţiunea fotonilor.

Neutronii secundari, eliberaţi în momentul fisiunii, pot provoca o a doua fisiune, dând naştere la rândul lor la neutroni noi secundari şi aşa mai departe. Acest proces repetat determină o reacţie în lanţ.

Probabilitatea fisiunii este în general foarte ridicată pentru anumite nuclide (U 233, U 235, Pu 239), dacă neutronii sunt lenţi, adică dacă viteza medie a lor este de aproximativ 2.200 m/s, ceea ce corespunde unei energii de 1/40 electron-volt (eV). Această viteză având acelaşi ordin de mărime cu cea a moleculei unui fluid (agitaţie termică), neutronii lenţi mai au denumirea de neutroni termici.

În momentul de faţă fisiunea provocată cu neutroni termici este cea mai utilizată în reactoarele nucleare.

Din această cauză sunt denumiţi în mod obişnuit izotopi fisionabili acei izotopi, la care fisiunea are loc prin neutroni termici, în special uraniul 233, uraniul 235, plutoniul 239, şi elementele chimice pe care le conţin, în special uraniul şi plutoniul.

Alte nuclide, uraniul 238 şi toriul 232 nu sunt fisionabili decât cu neutroni rapizi şi nu sunt consideraţii de obicei ca fisionabili ci ca fertili: fertilitatea vine de la faptul că aceste nuclide pot absorbi neutroni lenţi formând plutoniul 239 şi uraniul 233, care sunt fisionabili.

În reactoarele nucleare termice (cu neutroni lenţi) unde neutronii secundari eliberaţi prin fisiune au o energie mult mai ridicată (de ordinul a 2 milioane eV), este necesar, pentru ca reacţia în lanţ să aibă loc, ca neutronii să fie încetiniţi, ceea ce poate fi realizat cu ajutorul moderatoarelor, adică a produselor bazate pe elemente cu masă atomică mică (ca apa, apa grea, anumite hidrocarburi, grafitul, beriliul etc.), care absorb prin şocuri o parte a energiei neutronilor, nu absorb neutronii înşişi, sau îi absorb într-o proporţie neglijabilă.

Pentru ca o reacţie în lanţ să se amorseze şi să se menţină, este necesar ca numărul mediu de neutroni secundari eliberaţi prin fisiuni să compenseze şi chiar să depăşească, pierderile de neutroni, rezultate din procesul de capturare sau de evadare şi care nu dau naştere la fisiune.

Elementele chimice fisionabile sau fertile sunt următoarele:

1) Uraniul natural.

Uraniul natural este format dintr-un amestec de trei izotopi: uraniu 238, care reprezintă 99,28% din masa totală, uraniul 235, cu 0,71% şi uraniul 234 care se găseşte în amestec într-un procent mai mic de 0,006% şi poate fi neglijat. În consecinţă, el poate fi considerat în acelaşi timp ca element fisionabil (prin conţinutul de U 235) şi ca element fertil (prin conţinutul de U 238).

Uraniul este extras în principal din pehblendă, din uranit, din autinit, din branerit, din carnotit sau din calcolit (torbernit). El se mai extrage din anumite surse secundare, în special din reziduurile de fabricaţie a superfosfaţilor sau din sterilul de la minereurile de aur. Se obţine în mod obişnuit prin reducerea tetrafluorurii, cu ajutorul calciului sau magneziului, sau prin electroliză.

Uraniul este un element cu radioactivitate slabă, foarte greu (densitate 19) şi dur. Suprafaţa lui proaspăt polizată este gri-argintie dar devine brună în contact cu oxigenul din aer, cu care uraniul formează oxizi. Metalul sub formă de praf se oxidează şi se aprinde repede în aer.

EI este de obicei comercializat sub formă de lingouri, susceptibile să fie polizate, laminate, pilite etc. pentru a obţine bare, tuburi, foi, fire, sârme etc.

2) Toriul.

Toritul şi oranjitul, fiind minereuri foarte bogate, dar rare, toriul este extras în principal din monazit, din care se mai extrag şi metalele de pământuri rare.

Metalul impur se prezintă sub forma unui praf gri, foarte piroforic. Este obţinut prin electroliza fluorurilor sau prin reducerea fluorurilor, clorurilor sau oxizilor. Metalul astfel obţinut este purificat şi sinterizat în atmosferă inertă şi transformat în lingouri grele (densitate 11,5), dure (mai puţin decât uraniul), de culoare gri-argintiu, care se oxidează repede în contact cu aerul.

Prin laminare, extrudere sau tragere se obţin tole, bare, tuburi, fire etc. Elementul toriu este constituit în principal din izotopul toriu 232.

Toriul şi anumite aliaje ale lui sunt utilizate în principal ca materiale fertile în reactoare nucleare. Cu toate acestea, aliajele toriu-magneziu şi toriu-tungsten sunt utilizate în industria aeronautică sau la fabricarea materialelor termoionice.

Poziţia nu cuprinde articolele sau părţile de articole din toriu clasificate la Secţiunile XVI până la XIX.

3) Plutoniul.

Plutoniul utilizat în industrie este obţinut prin iradierea uraniului 238 într-un reactor nuclear.

El este foarte greu (densitate 19,8), radioactiv şi foarte toxic. Aspectul lui este similar cu cel al uraniului. Ca şi acesta el este foarte oxidabil.

Este prezentat în aceleaşi forme ca uraniul îmbogăţit şi manipularea lui reclamă cea mai mare precauţie.

Exemple de izotopi fisionabili sunt:

1) uraniul 233 obţinut în reactoare nucleare pornind de la toriul 232, care este transformat succesiv în toriu 233, în protactiniu 233 şi în final în uraniu 233;

2) uraniul 235, conţinut în uraniul natural în proporţie de 0,71% şi care este singurul izotop fisionabil în stare naturală.

După transformarea uraniului natural în hexafluorură, se obţine prin separare izotopică efectuată fie prin procedeul electromagnetic, fie prin centrifugare, fie prin difuziune gazoasă, uraniul îmbogăţit în U 235, pe de o parte şi uraniul sărăcit în U 235 (îmbogăţit în U 238), pe de altă parte.

3) plutoniul 239, care se obţine în reactoare nucleare, pornind de la uraniul 238, care este transformat succesiv în uraniu 239, în neptuniu 239 şi în fine în plutoniu 239.

Pot fi citaţi de asemenea anumiţi izotopi ai elementelor transplutoniene, ca americiul 241, californiul 252, curiul 242 şi curiu 244, care pot fisiona (spontan sau nu) şi pot fi utilizaţi ca surse intense de neutroni.

Printre izotopii fertili, pot fi citaţi în afară de toriul 232, uraniul sărăcit (adică sărăcit de U 235, în consecinţă îmbogăţit în U 238). Este un subprodus al îmbogăţirii uraniului în U 235. Din cauza preţului mult mai mic şi a cantităţilor considerabile disponibile, el înlocuieşte uraniul natural, în special ca material fertil, ca ecran împotriva radiaţiilor, ca metal greu la fabricarea volanţilor sau la prepararea compoziţiilor absorbante (degazare) utilizate la purificarea anumitor gaze.

Poziţia nu cuprinde articolele sau părţile de articole din uraniu sărăcit în U 235 clasificate la Secţiunile XVI până la XIX.

B) Compuşii elementelor chimice şi ai izotopilor, fisionabili sau fertili.

Poziţia cuprinde în particular, următorii compuşi:

1) de uraniu:

a) oxizii: UO₂, U₃O₈ şi UO₃

b) fluorurile: UF₄ şi UF₆ (aceasta din urmă sublimează la 56°C)

c) carburile: UC şi UC₂

d) uranaţii: Na₂U₂O₇ şi (NH₄)U₂O₇

e) nitratul de uranil: UO₂ (NO₃) ₂.6 H₂O

f) sulfatul de uranil: UO₂SO₄.3H₂O

2) de plutoniu:

a) tetrafluorura PuF₄

b) dioxidul PuO₂

c) nitratul PuO₂ (NO₃)₂

d) carburile PuC şi Pu₂C₃

e) nitrura PuN

Compuşii uraniului sau ai plutoniului sunt utilizaţi în principal în industria nucleară fie ca produse intermediare, fie ca produse finite. Hexafluorura de uraniu, prezentată în containere etanşe, este un produs destul de toxic care trebuie manipulat cu precauţie.

3) de toriu:

a) Oxidul şi hidroxidul. Oxidul de toriu (ThO₂) (torianita) este praf alb-gălbui, insolubil în apă. Hidroxidul (Th(OH)₄) constituie torianita hidratată. Ambii sunt obţinuţi pornind de la monazit. Sunt utilizaţi la iluminatul cu gaz, ca produse refractare sau drept catalizator (sinteza acetonei). Oxidul este utilizat ca material fertil în reactoarele nucleare.

b) Sărurile anorganice; aceste săruri au în general culoarea albă. Cele mai importante sunt următoarele:

1°) nitratul de toriu care se prezintă în stare mai mult sau mai puţin hidratată, sub formă de cristale sau de praf (nitrat calcinat). Este utilizat la fabricarea culorilor luminiscente. În amestec cu nitratul de ceriu, utilizat la iluminatul cu gaz;

2°) sulfatul de toriu (praf cristalin, solubil în apă rece), acid de toriu şi sulfaţii dubli alcalini;

3°) clorura de toriu (ThCl₄, anhidră sau hidratată şi oxiclorura;

4°) nitrura şi carbura de toriu, utilizate ca produse refractare, ca abraziv sau ca material fertil în reactoare nucleare.

c) Compuşii organici. Cei mai cunoscuţi sunt formiatul, acetatul, tartratul şi benzoatul de toriu, utilizaţi în medicină.

C) Aliaje, dispersii (inclusiv metaloceramicele), produse ceramice, amestecuri şi reziduuri conţinând elemente sau izotopi fisionabili, fertili sau compuşii lor anorganici sau organici.

Produsele cele mai importante din această grupă sunt:

1) Aliajele de uraniu sau de plutoniu cu aluminiu, crom, zirconiu, molibden, titan, niobiu, vanadiu, aliajele uraniu-plutoniu, ferouraniu;

2) Dispersiile de oxid de uraniu (UO₂) sau de carbură de uraniu (UC), chiar în amestec cu dioxidul sau cu carbura de toriu, în grafit sau polietilenă;

3) Metaloceramicele formate mai ales din metale (oţel inox) cu dioxid de uraniu (UO₂), dioxid de plutoniu (PuO₂), carbură de uraniu (UC) sau carbură de plutoniu (PuC) (sau din amestecurile acestor compuşi cu dioxidul sau carbura de toriu).

Aceste produse sub formă de bare, plăci, sfere, fire, praf etc. sunt utilizate fie la fabricarea elementelor combustibile, fie, în anumite cazuri, direct în reactor.

Poziţia nu cuprinde barele, plăcile, sferele prevăzute cu teci şi echipate astfel încât să permită manipularea lor (poziţia 84.01).

4) Elementele combustibile (cartuşele) uzate (iradiate), sunt acelea care după o utilizare mai mult sau mai puţin îndelungată trebuie să fie înlocuite, din cauza acumulării produselor de fisiune care împiedică reacţia în lanţ sau din cauza degradării tecii. După ce au fost stocate timp suficient în ape foarte adânci, în vederea reducerii temperaturii şi radioactivităţii lor, aceste elemente combustibile sunt transportate în recipiente de plumb la uzine specializate în vederea recuperării materialului fisionabil rezidual, a materialului fisionabil prevenind de la transformarea elementelor fertile, care sunt în general conţinute în elementele combustibile şi a produselor de fisiune.

NOTE EXPLICATIVE LA NOMENCLATURA COMBINATĂ

28.44	Elemente chimice radioactive şi izotopi radioactivi (inclusiv elementele chimice şi izotopii fisionabili sau fertili) şi compuşii lor; amestecuri şi reziduuri care conţin aceste produse A se vedea Nota 6 a Capitolului.
2844.10.10 până la 2844.10.90	Uraniu natural şi compuşii săi; aliaje, dispersii (inclusiv metaloceramice), produse ceramice şi amestecuri care conţin uraniu natural sau compuşi de uraniu natural A se vedea Notele explicative ale Sistemului armonizat de la poziţia 28.44, (IV), (A)(1), (B)(1) şi (C) de la (1) la (3).
2844.20.25 până la 2844.20.99	Uraniu îmbogăţit în U235 şi compuşii săi; plutoniu şi compuşii săi; aliaje, dispersii (inclusiv metaloceramice), produse ceramice şi amestecuri care conţin uraniu îmbogăţit în U235, plutoniu sau compuşi ai acestor produse Uraniul îmbogăţit în izotop 235 se găseşte în comerţ sub denumirile de “uraniu slab îmbogăţit” (care conţine maximum 20% U235) şi “uraniu puternic îmbogăţit” (care conţine peste 20% U235). Pentru plutoniu şi compuşii săi a se vedea Notele explicative ale Sistemului armonizat de la poziţia 28.44, (IV), (A)(3), (B)(2) şi (C)de la (1) la (3).
2844.30.11 şi 2844.30.19	Uraniu sărăcit în U235; aliaje, dispersii (inclusiv metaloceramice), produse ceramice şi amestecuri conţinând uraniu sărăcit în U235 sau compuşi ai acestui produs Uraniul sărăcit în izotop U235 este un produs secundar de la fabricarea uraniului îmbogăţit în U235. Din cauza preţului scăzut şi a cantităţilor mari disponibile, el înlocuieşte uraniul natural, în special ca material fertil, ca ecran protector împotriva radiaţiilor, ca metal greu pentru fabricarea volanţilor sau pentru prepararea compoziţiilor absorbante (getters) utilizate pentru purificarea anumitor gaze.
2844.30.51 până la 2844.30.69	Toriu; aliaje, dispersii (inclusiv metaloceramice), produse ceramice şi amestecuri conţinând toriu sau compuşi ai acestui produs A se vedea Notele explicative ale Sistemului armonizat de la poziţia 28.44, (IV), în special (A)(2), şi (B)(3).
2844.30.91 şi 2844.30.99	Compuşi de uraniu sărăcit în U235 sau compuşi de toriu, chiar amestecaţi între ei A se vedea Notele explicative ale Sistemului armonizat de la poziţia 28.44, (IV), (B)(1) şi (3).
2844.40.10 până la 2844.40.80	Elemente şi izotopi radioactivi şi compuşi radioactivi, altele decât cele de la subpoziţiile 2844.10, 2844.20 sau 2844.30; aliaje, dispersii (inclusiv metaloceramice), produse ceramice şi amestecuri care conţin aceste elemente, izotopi sau compuşi; reziduuri radioactive Pentru definirea termenului de “izotop”, a se vedea ultima frază a Notei 6 a Capitolului şi Notele explicative ale Sistemului armonizat de la poziţia 28.44, (I). Pentru alţi produşi menţionaţi la aceste coduri tarifare, a se vedea Notele explicative ale Sistemului armonizat de la poziţia 28.44, (III).
2844.50.00	Elemente combustibile (cartuşe) uzate (iradiate) ale reactoarelor nucleare A se vedea Notele explicative ale Sistemului armonizat de la poziţia 28.44, (IV), (C)(4).

SUS